TIMÍD, -Ă, timizi, -de, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine; sfios, rușinos; (despre însușirile sau acțiunile oamenilor) care dovedește, trădează o astfel de fire. – Din fr. timide, lat. timidus.

Pe când eu nu mă regăsesc în asta. Adică, da, e adevărat că nu simt nevoia să fiu prietenă cu toată lumea… dar, na, nu e pentru că mi-e frică să fiu respinsă sau ceva de genul… mai exact, e pentru că puțin îmi pasă.

"Hate" is a strong word.

Adevărul e că mă simt foarte bine singură, îmi place să fiu lasată în pace. Într-o zi, îmi este de ajuns cât socializez la școală – de aia evit pe cât posibil să ies cu colegii în timpul săptămânii, pentru că dupa ce ajung acasă, e ALONE TIME! E timpul să îmi reîncarc bateriile.

Am găsit un loc unde e explicat foarte bine ceea ce simt eu:

Myth #1 – Introverts don’t like to talk.
This is not true. Introverts just don’t talk unless they have something to say. They hate small talk. Get an introvert talking about something they are interested in, and they won’t shut up for days.

Myth #2 – Introverts are shy.
Shyness has nothing to do with being an Introvert. Introverts are not necessarily afraid of people. What they need is a reason to interact. They don’t interact for the sake of interacting. If you want to talk to an Introvert, just start talking. Don’t worry about being polite.

Myth #3 – Introverts are rude.
Introverts often don’t see a reason for beating around the bush with social pleasantries. They want everyone to just be real and honest. Unfortunately, this is not acceptable in most settings, so Introverts can feel a lot of pressure to fit in, which they find exhausting.

Myth #4 – Introverts don’t like people.
On the contrary, Introverts intensely value the few friends they have. They can count their close friends on one hand. If you are lucky enough for an introvert to consider you a friend, you probably have a loyal ally for life. Once you have earned their respect as being a person of substance, you’re in.

Myth #5 – Introverts don’t like to go out in public.
Nonsense. Introverts just don’t like to go out in public FOR AS LONG. They also like to avoid the complications that are involved in public activities. They take in data and experiences very quickly, and as a result, don’t need to be there for long to “get it.” They’re ready to go home, recharge, and process it all. In fact, recharging is absolutely crucial for Introverts.

Myth #6 – Introverts always want to be alone.
Introverts are perfectly comfortable with their own thoughts. They think a lot. They daydream. They like to have problems to work on, puzzles to solve. But they can also get incredibly lonely if they don’t have anyone to share their discoveries with. They crave an authentic and sincere connection with ONE PERSON at a time.

Myth #7 – Introverts are weird.
Introverts are often individualists. They don’t follow the crowd. They’d prefer to be valued for their novel ways of living. They think for themselves and because of that, they often challenge the norm. They don’t make most decisions based on what is popular or trendy.

Myth #8 – Introverts are aloof nerds.
Introverts are people who primarily look inward, paying close attention to their thoughts and emotions. It’s not that they are incapable of paying attention to what is going on around them, it’s just that their inner world is much more stimulating and rewarding to them.

Myth #9 – Introverts don’t know how to relax and have fun.
Introverts typically relax at home or in nature, not in busy public places. Introverts are not thrill seekers and adrenaline junkies. If there is too much talking and noise going on, they shut down. Their brains are too sensitive to the neurotransmitter called Dopamine. Introverts and Extroverts have different dominant neuro-pathways. Just look it up.

Myth #10 – Introverts can fix themselves and become Extroverts.
A world without Introverts would be a world with few scientists, musicians, artists, poets, filmmakers, doctors, mathematicians, writers, and philosophers. That being said, there are still plenty of techniques an Extrovert can learn in order to interact with Introverts. (Yes, I reversed these two terms on purpose to show you how biased our society is.) Introverts cannot “fix themselves” and deserve respect for their natural temperament and contributions to the human race. In fact, one study (Silverman, 1986) showed that the percentage of Introverts increases with IQ.

Sursă: http://www.carlkingdom.com/10-myths-about-introverts

Apropo de nr. 10, mi s-a mai spus, de multe ori chiar, că e păcat că nu sunt mai extrovertită, că trebuie să încerc să fiu altcumva, că e rău să fii așa etc etc. Atât de lipsite de respect mi se par replicile de genul. Dacă nu îți place cum sunt, nu te obligă nimeni să te împrietenești cu mine. Nu înțeleg – de ce ar trebui să mă schimb, dacă mie îmi place cum sunt? Nu e scopul meu în viață să fiu pe placul tuturor. Plus că, dacă nu ți-am cerut sfatul în legătură cu asta, înseamnă că nu am nevoie de el.

Un alt argument adus în favoarea “timidității” mele este faptul că nu reușesc să țin discursuri prea coerente în public, că mă emoționez prea tare în astfel de momente. Da, e adevărat, că mi s-a întâmplat asta de mai multe ori, dar e adevărat și că vara asta am fost ghid turistic în cetate – asta însemnând că, împreună cu încă o colegă, am condus grupuri mici/mari prin cetate, iar un tur durează aprox. 1,5 – 2 ore, timp în care le explici turiștilor o gramadă de lucruri, dar trebuie să și povestești cu ei (Din fericire, alternezi cu colega. Când am făcut tururi singură, am răgușit pentru că practic trebuia să țin un discurs continuu). Doar la examen și în primele cinci minute din primul meu tur am avut emoții, adică m-am bâlbâit și poate îmi tremura vocea un pic. Dar apoi m-am liniștit și totul a decurs normal, ca și acum povesteam ce film văzusem cu o zi înainte.

Totuși, mi s-a întâmplat, de mai multe ori, să am emoții foarte mari în timp ce țineam discursuri la școală (numai aici mi s-a întamplat). Diferența dintre tururi și discursurile de la școală e că materialul pentru tururi l-am învățat intensiv, încă îmi amintesc aproape toate informațiile. Discursurile pentru ora de engleză de la școală le pregăteam cu o zi înainte. Atunci le scriam, le citeam de două ori și gata – iar discursurile astea de obicei erau pe teme serioase, trebuiau citate studii, date argumente complexe, pe care le uitam până a doua zi, astfel că îmi pierdeam încrederea în sine pe moment, pentru că, na, habar nu aveam ce trebuia să zic și nu aveam voie să citesc de pe foaie (prea mult).
Alt lucru enervant e că lumea spune că sunt timidă și din cauza asta vorbesc încet. Eu pe asta nu am înțeles-o niciodată, pentru că mie mi se pare că vorbesc normal. Și când vorbesc tare, lumea îmi spune să nu mai fiu timidă și să vorbesc și mai tare. Dar dacă vorbesc mai tare… după aceea se uită ciudat la mine pentru că strig. Nu știu, n-am ce să fac dacă nu am voce puternică. Dar în timpul tururilor nu s-a plâns nimeni că nu mă aude (în afară de un bărbat bătrân).
Printre altele, de asta m-am ambiționat să fiu ghid turistic – pentru că până și o prietenă bună mi-a spus că nu voi fi în stare, pe când eu mă simțeam perfect capabilă cu un pic de efort. Așadar am vrut să îmi dovedesc mie, în primul rând, și apoi altora că pot să țin un discurs no problemo.

Gata teoria )

Dar s-a întâmplat ceva!

Eu de mult visam la păr roşu, în primii doi ani de liceu mi-am făcut şuvite roşcate de două ori cu vopsea chimică. Mi-era frică să îmi vopsesc tot părul pentru că ştiam îl va strica destul de tare – adică, se vedea şi pe şuvite. Deci nu am mai visat o vreme la altă culoare de păr, până când cineva mi-a zis de henna. Dar credeam că pe aici nu se găsește, îmi găseam tot felul de scuze, etc etc.

În orice caz, anul ăsta am început să mă interesez mai amănunțit și am găsit în prima farmacie în care am căutat, exact de care mă gândeam să îmi comand de pe internet.

Dar ce am descoperit eu că este henna? O pudră verde – de fapt, frunzele pulverizate ale unui arbore din zonele calde. Când am fost în Spania (în sudul extrem), am văzut femei care erau pictate cu henna pe corp, mai ales pe picioare și pe mâini. Între timp, am aflat că în lumea musulmană a te vopsi cu henna pe unghii, de exemplu, e o trăsătură a feminității, un semn distinctiv între mâinile unei femei și ale unui bărbat. Am auzit că, în India, femeile s-ar vopsi astfel și înainte de nunți sau evenimente importante. Henna, de fapt, se folosește de mii de ani, deci chiar nu e ceva nou.

Henna, se spune, are multe beneficii, pe lângă faptul că colorează părul fără să-l strice: am citit că întărește firul de păr (deci nu se mai rupe la fel de ușor) și că e în același timp tratament pentru scalp, deci rezolvă probleme cu mătreața. Dacă chiar ajută cu mătreața, nu știu, pentru că eu deja nu mai am de mult timp, dar chiar întărește firul de păr… am încercat să îmi întind părul și, pardon my french, it was a pain in the ass. Să nu mai vorbim de faptul că nu arde părul.

Dar până să ajung la aplicare, am cercetat internetul în fiecare zi timp de câteva săptămâni.
La început, nu eram hotărâtă între henna de pe Lush sau Sideris, considerând că amândouă sunt destul de/foarte scumpe, însă unii spuneau că sunt foarte bune, alții că nu prea au prins. Apoi am mai scotocit câteva forumuri și am găsit Henna Sonia, care aici în oraș a costat 12 lei (de la farmacia naturistă de lângă Sala M. Eminescu) – 100 g – farmacista m-a asigurat că îmi ajunge atâta (până la urmă a fost și prea multă).

Pasul următor, să concep o rețetă. Da, ai citit bine. M-am uitat pe hennaforhair.com și am preluat câteva elemente de acolo, dar în mare nu am fost cine știe ce mulțumită de sugestiile lor. Deci am mai petrecut câteva zile pe forumuri – până la urmă am finalizat lista:

^{*drum rolls*}

• pudră henna 100 g
• decoct de mușețel *
• o lingură ulei de măsline
• un gălbenuș
• 2 lingurițe paprika
• suc de lămâie (am stors o lămâie mare)

*(adică am pus 4 pliculețe într-un ibric, le-am lăsat la foc mic 20 de min., apoi cu capacul încă câteva minute)

Pare o rețetă de prajitură ciudată, dar nu e! Ceaiul de mușețel și sucul de lămâie de fapt ajută la deschiderea culorii (pentru că henna nu poate deschide culoarea părului), plus că henna are nevoie de puțină aciditate pentru a păta.

(Nu sunt eu în poză, dar cam așa arată – nasol, știu)

Le-am amestecat fain frumos într-un castron până a rezultat un amestesc ce arăta ca un iaurt verde, apoi mama mi l-a întins pe tot părul uscat și curat (și a rămas în plus destul de multă). Data viitoare voi încerca să le amestesc cu o zi înainte, ca să le las la “dospit” – de data asta am aplicat pasta imediat. Următorul pas a fost să-mi trag o pungă de plastic peste păr, apoi să-mi acopăr capul cu un prosop.

Și am stat, și am așteptat… în total 2 ore jumate (aprox). La duș, mi-am clătit părul cu apă călduță întâi, apoi cu ceva balsam. Am auzit că e foarte greu de scos din păr, dar mie personal mi-a luat 5-10 minute.
La prima vedere nu era prea roșcat, părea doar culoarea mea naturală ceva mai deschisă și cu vârfurile roșii. Partea bună e că, cu henna, culoarea finală nu apare imediat după spălare, așa că mai aveam speranțe. Azi a devenit mult mai roșcat părul (gen castaniu roșcat) cu niște reflexii superbe.

Sunt mulțumită per total! Totuși o să încerc să mă vopsesc din nou peste două săptămâni, pentru că oricum cu henna nu trebuie să aștepți între vopsiri și poate ține mai mult culoarea în felul ăsta – și poate, poate, doar poate, va deveni și mai roșcat (sper!).

Bineînțeles, asta e doar o chestioară care mă duce cu gândul departe de cealaltă parte a biroului, unde se află manualul pentru admitere. Da, m-am apucat, am citit o parte din primul capitol, am colorat tot cu markere ca o fată conștiincioasă ce sunt! M-am apucat să iau și notițe în caiet de pe prima pagina… dar apoi m-am oprit.

Nu știu, cum aflu ce mă oprește? Un răspuns simplu ar fi lenea, dar parcă e mai complicat de atât. Serios, no! Parcă mă sperie toată informația aia, nu știu de unde și cum să o apuc ca să și rețin și să înțeleg tot. Poate îmi lipsește și motivația.

Da, da, mă repet, dar dacă asta îmi preocupă mie cca 83% din gânduri, ce să fac?

Mă așteaptă… nici nu pot să zic, parcă mă tem. Dar încerc: sfârșitul liceului, bacul, admiterea. Uite că am reușit! Nici nu știu la ce să mă aștept. Deși nu îmi place să pierd vremea, adevărul e că nici nu știu de unde să încep cu pregătirile acum. Acum câțiva ani a fost mult mai ușor, de data asta nu știu cum să apuc taurul de coarne. Văd că alții nu își fac nicio grijă, dar pe mine asta mă roade în fiecare zi. Oricâte planuri de acțiune îmi fac, nu pot să le și fac să funcționeze. Mă stăpânesc emoțiile… mai bine zis, frica. Frica de eșec.

De la ce pornește această frică?
Probabil din cauză că am mai trăit o aventură eșuată în domeniul admiterii, când m-am înscris pentru o bursă în străinătate și am pierdut-o în urma unui interviu de câteva minute, după ce muncisem câțiva ani ca să îmi umplu CV-ul pentru ea. Probabil și din cauză că m-am gândit și răzgândit de câteva ori în privința facultății la care vreau să dau, dar și asupra locației, după ce am pierdut bursa. O vreme, nu m-am mai simțit deloc legată de ceea ce mă reprezenta înainte și am încercat să mă axez permanent pe alte domenii, cât mai departe de ce voiam inițial. Dar vara asta, m-am întrebat, de ce? De ce încerc să îngrop vechiile aspirații și pasiuni?

Deci m-am reîntors la ceea ce voiam înainte: psihologie. O perioadă m-am simțit de-a dreptul euforică la gândul că m-am regăsit. Chiar a fost un sentiment unic în viața mea, care mi-a repus rotițele în mișcare, și m-a ajutat să ies din starea de apatie care mă absorbise și care nu mă caracteriza deloc. Dar, din nou, mă tem de un alt posibil eșec, de o muncă făcută degeaba, fără finalul dorit.

Un alt motiv care îmi alimentează teama este, bineînțeles, faptul că mulți spun că psihologia este o facultate fără viitor. Desigur, lucrul acesta poate fi spus și din ignoranță, deoarece mulți își imaginează că dupa trei ani de facultă, deschizi un cabinet și cauti clienți – pe când nu e posibil să faci asta, plus că există mult mai multe posibilități. Dar asta nu înseamna că propoziția asta, “psihologia nu e de viitor”, nu și-a găsit un locșor în capul meu amețit de atâtea informații contradictorii. Pe de o parte, poate e adevărat că îmi va fi un pic mai greu să îmi găsesc un loc de muncă, pe de altă parte știu că există multe domenii și locații unde m-aș putea angaja (dar nu prea știu care e concurența, nu încă).

În concluzie, am făcut un mare amalgam de emoții amestecate pentru prima mea postare după doi ani de zile, dar e un început! Mi-e un pic greu să-mi dau drumul la limbă (sau tastatură acum), dar după ce încep… greu mai sfârșesc.

Și, încetișor, sper să încep și pregătirea pentru examenele ce mă așteaptă!