De ce nu mă consider timidă.

25 Ian 2012 3 comentarii

by BlueBerry in despre mine

Multă lume îmi spune că sunt timidă. Dar eu nu mă consider timidă. Adică, pentru mine o persoană timidă este o persoană care se teme oarecum de contactul cu alte persoane, în sensul că nu se simte în largul ei alături de persoane străine, are emoții în astfel de situații, nu știe cum să reacționeze.

TIMÍD, -Ă, timizi, -de, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Lipsit de îndrăzneală, de încredere în sine; sfios, rușinos; (despre însușirile sau acțiunile oamenilor) care dovedește, trădează o astfel de fire. – Din fr. timide, lat. timidus.

Pe când eu nu mă regăsesc în asta. Adică, da, e adevărat că nu simt nevoia să fiu prietenă cu toată lumea… dar, na, nu e pentru că mi-e frică să fiu respinsă sau ceva de genul… mai exact, e pentru că puțin îmi pasă.

"Hate" is a strong word.

Nu sunt chiar mizantropă, după cum ar putea sugera poza de mai sus. Dar, într-un fel, exprimă ce vreau eu să zic: nevoie mea de socializare e muuult mai redusă decât a multor persoane. Dar asta nu înseamnă că nu există și că nu sunt în stare să îmi fac prieteni, sau ca îmi fac prieteni greu. În viața mea n-am avut probleme în privința asta. Dacă am vrut să mă împrietenesc cu o fată, am făcut-o fără să mă codesc. Dacă mi-a plăcut un băiat, am vorbit cu el fără nicio rușine. Cam peste tot pe unde am călătorit (bine, dacă am avut cu cine), am reușit măcar pe durata călătoriei să mă împrietenesc cu cineva foarte repede și să ne înțelegem bine. Nu mi-a fost niciodată frică să încep o conversație cu cineva. Mai demult (înainte să-l cunosc pe actualul iubit), îmi placea de un băiat asemănător mie. Multe fete timide în astfel de situații ar fi suferit în tăcere și ar fi postat statusuri triste despre cum nu vor găsi iubirea niciodată, pe Facebook. Eu, una, am rezolvat cumva să ne facă cineva cunoștiință, apoi pur și simplu m-am băgat în seamă cu el. Adică, povesteam dom’le cu el, că nu mă durea gura să-l întreb “Ce mai faci?”. Dar asta e o poveste generalizată, pentru că așa am făcut cu toți tipii care mi-au plăcut. Dacă n-a fost să fie, am trecut mai departe mai devreme sau mai târziu. (Cu actualul e diferit, pentru că m-a abordat el primul. Dar nu e singurul care m-a abordat vreodată.)
Bine, m-am lungit cu argumentul ăsta, but I wanted to make a point!

Adevărul e că mă simt foarte bine singură, îmi place să fiu lasată în pace. Într-o zi, îmi este de ajuns cât socializez la școală – de aia evit pe cât posibil să ies cu colegii în timpul săptămânii, pentru că dupa ce ajung acasă, e ALONE TIME! E timpul să îmi reîncarc bateriile.

Am găsit un loc unde e explicat foarte bine ceea ce simt eu:

Myth #1 – Introverts don’t like to talk.
This is not true. Introverts just don’t talk unless they have something to say. They hate small talk. Get an introvert talking about something they are interested in, and they won’t shut up for days.

Myth #2 – Introverts are shy.
Shyness has nothing to do with being an Introvert. Introverts are not necessarily afraid of people. What they need is a reason to interact. They don’t interact for the sake of interacting. If you want to talk to an Introvert, just start talking. Don’t worry about being polite.

Myth #3 – Introverts are rude.
Introverts often don’t see a reason for beating around the bush with social pleasantries. They want everyone to just be real and honest. Unfortunately, this is not acceptable in most settings, so Introverts can feel a lot of pressure to fit in, which they find exhausting.

Myth #4 – Introverts don’t like people.
On the contrary, Introverts intensely value the few friends they have. They can count their close friends on one hand. If you are lucky enough for an introvert to consider you a friend, you probably have a loyal ally for life. Once you have earned their respect as being a person of substance, you’re in.

Myth #5 – Introverts don’t like to go out in public.
Nonsense. Introverts just don’t like to go out in public FOR AS LONG. They also like to avoid the complications that are involved in public activities. They take in data and experiences very quickly, and as a result, don’t need to be there for long to “get it.” They’re ready to go home, recharge, and process it all. In fact, recharging is absolutely crucial for Introverts.

Myth #6 – Introverts always want to be alone.
Introverts are perfectly comfortable with their own thoughts. They think a lot. They daydream. They like to have problems to work on, puzzles to solve. But they can also get incredibly lonely if they don’t have anyone to share their discoveries with. They crave an authentic and sincere connection with ONE PERSON at a time.

Myth #7 – Introverts are weird.
Introverts are often individualists. They don’t follow the crowd. They’d prefer to be valued for their novel ways of living. They think for themselves and because of that, they often challenge the norm. They don’t make most decisions based on what is popular or trendy.

Myth #8 – Introverts are aloof nerds.
Introverts are people who primarily look inward, paying close attention to their thoughts and emotions. It’s not that they are incapable of paying attention to what is going on around them, it’s just that their inner world is much more stimulating and rewarding to them.

Myth #9 – Introverts don’t know how to relax and have fun.
Introverts typically relax at home or in nature, not in busy public places. Introverts are not thrill seekers and adrenaline junkies. If there is too much talking and noise going on, they shut down. Their brains are too sensitive to the neurotransmitter called Dopamine. Introverts and Extroverts have different dominant neuro-pathways. Just look it up.

Myth #10 – Introverts can fix themselves and become Extroverts.
A world without Introverts would be a world with few scientists, musicians, artists, poets, filmmakers, doctors, mathematicians, writers, and philosophers. That being said, there are still plenty of techniques an Extrovert can learn in order to interact with Introverts. (Yes, I reversed these two terms on purpose to show you how biased our society is.) Introverts cannot “fix themselves” and deserve respect for their natural temperament and contributions to the human race. In fact, one study (Silverman, 1986) showed that the percentage of Introverts increases with IQ.

Sursă: http://www.carlkingdom.com/10-myths-about-introverts

Apropo de nr. 10, mi s-a mai spus, de multe ori chiar, că e păcat că nu sunt mai extrovertită, că trebuie să încerc să fiu altcumva, că e rău să fii așa etc etc. Atât de lipsite de respect mi se par replicile de genul. Dacă nu îți place cum sunt, nu te obligă nimeni să te împrietenești cu mine. Nu înțeleg – de ce ar trebui să mă schimb, dacă mie îmi place cum sunt? Nu e scopul meu în viață să fiu pe placul tuturor. Plus că, dacă nu ți-am cerut sfatul în legătură cu asta, înseamnă că nu am nevoie de el.

Un alt argument adus în favoarea “timidității” mele este faptul că nu reușesc să țin discursuri prea coerente în public, că mă emoționez prea tare în astfel de momente. Da, e adevărat, că mi s-a întâmplat asta de mai multe ori, dar e adevărat și că vara asta am fost ghid turistic în cetate – asta însemnând că, împreună cu încă o colegă, am condus grupuri mici/mari prin cetate, iar un tur durează aprox. 1,5 – 2 ore, timp în care le explici turiștilor o gramadă de lucruri, dar trebuie să și povestești cu ei (Din fericire, alternezi cu colega. Când am făcut tururi singură, am răgușit pentru că practic trebuia să țin un discurs continuu). Doar la examen și în primele cinci minute din primul meu tur am avut emoții, adică m-am bâlbâit și poate îmi tremura vocea un pic. Dar apoi m-am liniștit și totul a decurs normal, ca și acum povesteam ce film văzusem cu o zi înainte.

Totuși, mi s-a întâmplat, de mai multe ori, să am emoții foarte mari în timp ce țineam discursuri la școală (numai aici mi s-a întamplat). Diferența dintre tururi și discursurile de la școală e că materialul pentru tururi l-am învățat intensiv, încă îmi amintesc aproape toate informațiile. Discursurile pentru ora de engleză de la școală le pregăteam cu o zi înainte. Atunci le scriam, le citeam de două ori și gata – iar discursurile astea de obicei erau pe teme serioase, trebuiau citate studii, date argumente complexe, pe care le uitam până a doua zi, astfel că îmi pierdeam încrederea în sine pe moment, pentru că, na, habar nu aveam ce trebuia să zic și nu aveam voie să citesc de pe foaie (prea mult).
Alt lucru enervant e că lumea spune că sunt timidă și din cauza asta vorbesc încet. Eu pe asta nu am înțeles-o niciodată, pentru că mie mi se pare că vorbesc normal. Și când vorbesc tare, lumea îmi spune să nu mai fiu timidă și să vorbesc și mai tare. Dar dacă vorbesc mai tare… după aceea se uită ciudat la mine pentru că strig. Nu știu, n-am ce să fac dacă nu am voce puternică. Dar în timpul tururilor nu s-a plâns nimeni că nu mă aude (în afară de un bărbat bătrân).
Printre altele, de asta m-am ambiționat să fiu ghid turistic – pentru că până și o prietenă bună mi-a spus că nu voi fi în stare, pe când eu mă simțeam perfect capabilă cu un pic de efort. Așadar am vrut să îmi dovedesc mie, în primul rând, și apoi altora că pot să țin un discurs no problemo.

Gata teoria )