Răscruce de drumuri.

03 Oct 2011 5 comentarii

by BlueBerry in despre mine, educație

Pentru că mă aflu într-un moment delicat al vieții mele, vreau să îl abordez în cel mai potrivit mod posibil. Trebuie să fac alegeri peste alegeri, pregătiri peste pregătiri, dar să îmi și pun întrebări în fiecare zi. Nu sunt genul de persoană care nu se preocupă de viitorul său, nu sunt obișnuită să mă las în voia sorții și nici nu vreau ca altcineva să aleagă pentru mine. Nu aștept, nu pierd vremea fără rost. Dacă pot, fac ceva.

Mă așteaptă… nici nu pot să zic, parcă mă tem. Dar încerc: sfârșitul liceului, bacul, admiterea. Uite că am reușit! Nici nu știu la ce să mă aștept. Deși nu îmi place să pierd vremea, adevărul e că nici nu știu de unde să încep cu pregătirile acum. Acum câțiva ani a fost mult mai ușor, de data asta nu știu cum să apuc taurul de coarne. Văd că alții nu își fac nicio grijă, dar pe mine asta mă roade în fiecare zi. Oricâte planuri de acțiune îmi fac, nu pot să le și fac să funcționeze. Mă stăpânesc emoțiile… mai bine zis, frica. Frica de eșec.

De la ce pornește această frică?
Probabil din cauză că am mai trăit o aventură eșuată în domeniul admiterii, când m-am înscris pentru o bursă în străinătate și am pierdut-o în urma unui interviu de câteva minute, după ce muncisem câțiva ani ca să îmi umplu CV-ul pentru ea. Probabil și din cauză că m-am gândit și răzgândit de câteva ori în privința facultății la care vreau să dau, dar și asupra locației, după ce am pierdut bursa. O vreme, nu m-am mai simțit deloc legată de ceea ce mă reprezenta înainte și am încercat să mă axez permanent pe alte domenii, cât mai departe de ce voiam inițial. Dar vara asta, m-am întrebat, de ce? De ce încerc să îngrop vechiile aspirații și pasiuni?

Deci m-am reîntors la ceea ce voiam înainte: psihologie. O perioadă m-am simțit de-a dreptul euforică la gândul că m-am regăsit. Chiar a fost un sentiment unic în viața mea, care mi-a repus rotițele în mișcare, și m-a ajutat să ies din starea de apatie care mă absorbise și care nu mă caracteriza deloc. Dar, din nou, mă tem de un alt posibil eșec, de o muncă făcută degeaba, fără finalul dorit.

Un alt motiv care îmi alimentează teama este, bineînțeles, faptul că mulți spun că psihologia este o facultate fără viitor. Desigur, lucrul acesta poate fi spus și din ignoranță, deoarece mulți își imaginează că dupa trei ani de facultă, deschizi un cabinet și cauti clienți – pe când nu e posibil să faci asta, plus că există mult mai multe posibilități. Dar asta nu înseamna că propoziția asta, “psihologia nu e de viitor”, nu și-a găsit un locșor în capul meu amețit de atâtea informații contradictorii. Pe de o parte, poate e adevărat că îmi va fi un pic mai greu să îmi găsesc un loc de muncă, pe de altă parte știu că există multe domenii și locații unde m-aș putea angaja (dar nu prea știu care e concurența, nu încă).

În concluzie, am făcut un mare amalgam de emoții amestecate pentru prima mea postare după doi ani de zile, dar e un început! Mi-e un pic greu să-mi dau drumul la limbă (sau tastatură acum), dar după ce încep… greu mai sfârșesc.

Și, încetișor, sper să încep și pregătirea pentru examenele ce mă așteaptă!